Individualitatea exprima contributia stadiului perceptiv la formarea ideii de personalitate.
Personajul sau auto-portretul: cu ajutorul functiilor mai superioare, ideea de personalitate castiga si ea in amploare. Perceptia nu poate decat sa distinga forme caracteristice in lumea inconjuratoare. Ea disociaza ceea ce e contopit, indicand puncte iredictibile in clar obscurul inconjurator. Cand la . celelalte functii sufletesti se mai adauga credinta ca fenomen sufletesc dominat, individualitatea capata un nou sprijin, o noua contributie. Se insista destul de putin in studiile psihologice asupra actului de credinta. In schimb in ultimul timp, psihiatrii au aratat rolul sau imens in domeniul bolilor mentale.
Teoria lui Babinski, care arata ca isteria nu e decat o boala a credintei, un acces pitiatic (pornind de la remediabil prin convingere), tinde sa devina clasica. Multe din bolile mentale sunt asimilabile la turbarari ale actului de credinta. Pierre Janet a aratat ca ceea ce ii lipseste mai ales psihopatului e increderea in realitate. «Functia realului», credinta suprema, aceia care organizeaza toata viata noastra mentala e deranjata la nevropati. Nu mai vorbim de importanta formidabila a credintei in viata. primitivului.
Cercetarile lui Levy Briihl relativ la primitivi au aratat-o din belsug. Salbaticul crede, nu judeca. Viata lui este exclusiv religioasa. Ori e greu de concept religie fara credinta. Adevarul e ca omenirea a trait multa vreme, avand ca singura functie mentala credinta, A trecut milenii pana sa apara gandirea propriu zisa.

Dovada e ca deprimatii, nevropatii isi pierd intai functiile mai superioare mai recente si abia in urma pe cele mai fundamentale, ancestrale. Credinta se confunda cu insusi subiectivitatea noastra, cu atitudinea intima, conservatoare a eului fata de mediul ambiant. Ea e ipoteza prima pe care o zvarlim asupra lumii exterioare, rasunetul, reactiunea imediata a sufletului nostru in raport cu evenimentele, si fara de care orice cunostinta e imposibila. Ramane, ca abia mai pe urma sa verificam prima ipoteza cu datele realitatii oferite de reprezentari , fiindca e vorba de o functie asa de primitiva si de fundamentala, de acela copilul e asa de credul. Tendinta fireasca a fiecarui om este inspre afirmatie insusi negatia trebue privita ca o credinta afirmativa. Elanul vietii noastre sufletesti tinde catra creatie ori cel putin catra conservare. Si aceste tendinte isi gasesc realizarea lor numai in credinta. Natural vine dupa acela confruntarea cu realitatea, din care reiese un compromis.
Cum se modifica ideia de individ sub presiunea credinti? Pana in faza perceptiva, a individualizarii externe, ceea ce se putea cunoaste era existenta unor indivizi desprinsi din masa.
Cand apare credinta se intampla urmatorul proces: unul din acesti indivizi, detasati de grup, e identificat cu propria noastra persoana. Din diferitii indivizi pe care ii cunoastem si care formeaza diferite personaje cu biografii si caractere speciale, alegem unul, care trebue sa aiba misiunea speciala de a ne reprezenta. In constiinta de sine intra totdeauna credinta ca reprezentam un anume portret. Orice proces mental se desfasura mai intaiu in afara.

Distingem acolo diferite personaje, pe seama carora, brodam adevarate mituri. Petre e omul curajos, volnic, eroic. Paul e omul fricos, slab, las. Cutare e tipul inteligent, voios, vorbaret. Celalalt e din contra monoton, taciturn, ursuz. Si asa mai departe. Din aceasta cantitate de portrete, cred, ca unul din ele sant eu. Si fata de propria mea persoana, port atitudinea unui spectator fata de un portret. Prin mine nu sant decat un personaj in care cred, si despre a carui aptitudini nu ma indoiesc, nu variez in incredere, nu schimb de atitudine.
Cand zic: am incredere in mine, inseamna ca sunt convins de portretul pe care-1 reprezint, de personajul care ma cred ca sunt. Respect in mine un tip dat, dupa cum respect in fiecare din cunoscuti caracterul pe care 14 banuesc. Aceasta functie de a creea personaje din oamenii, cu care intru in relatie o aplic la mine si-mi creez o masca oarecare in care-mi propun sa cred.
Dupa care criterii si cum se alcatuieste acest personaj care cred ca sunt eu ? Natural, aici intervin o serie de factori. In primul rand experienta mea interna cenestezia. Sant omul bine sau rau dispus, bolnav ori sanatos, violent ori flegmatic, dupa cum ma simt. Ceea ce influenteaza insa mai ales la creatia portretului pe care ni-1 facem este ceea ce cred altii despre noi, ceea ce crede mediul social in care traim. In primul rand succesul actiunilor noastre, recompensa sociala care le incoroneaza ne da exuberanta ori deprimare, incredere ori indoiala in noi. Sant putine actiuni care se fac fara gandul unei aprecieri sociale. Orice facem, se adreseaza in ultima instanta unui public, mai mare ori mai mic, dupa imprejurari. Credem incetul cu incetul despre noi ceea ce se crede ca suntem.

Anatole France povesteste undeva despre un erou al sau, ca a ajuns sa-si schimbe temperamentul in urma ideii pe care si-a facut-o lumea despre el. Anume, el poseda o pereche de superbe mustati galice. Cum in credinta populara bogatia mustatilor apare in stransa legatura cu aptitudinile sexuale, a inceput sa circule o serie de zvonuri asupra asiduitatilor sale pe langa sexul frumos. Desi de fire potolita, el insusi a inceput sa creada cu timpul ca are un temperament deosebit de senzual. Si de aici o serie de consecinte care i-au modificat ca totul personalitatea. E adevarat ca personajul care credem ca suntem variaza dupa diferiti indivizi sau grupuri cu care santem in relatie in societate. Astfel W. James a putut spune ca un om are atatea euri sociale cati indivizi cunoaste, care-si fac o anumita idee despre el.
Altfel ne purtam cu copii nostri, altfel cu subalternii, altfel cu camarazii, altfel cu amicii intimi. Un singur eu social are o importanta deosebita : e acela care tine sama de idei pe care si-o face de noi persoana iubita. Fiecare se prefera falsificat in bine si pentru nimic in lame n-ar strica o iluzie de acest fel. In general ceea ce ne intereseaza mai mult e opinia mediului social din care facem parte, cum se zice : «l'opinion de son. morule». imbracam in aceasta privinta o serie de scheme sociale de clasa, de profesie ori de club. «Un om privat poate parasi un oras atins de holera : un preot sau un militar va considera aceasta dezertiune ca incompatabila cu onoarea sa. Onoarea unui soldat ii cere sa se bata in duel in cutare circumstanta in care un civil poate sa se eschiveze.

Un judecator, un om de stat datoreaza onoarei lor de a nu se amesteca in anumite afaceri de bani compatibile cu cinstea unui om privat. Nimic mai obisnuit decat de a auzi pe oameni deosebind diferitele euri sociale: «ca om am mila de dumneata, ca functionar trebue sa-ti refuz orice mila» ; «ca politician pot vedea in el,un aliat, ca om il dispretuesc» etc. etc. Ceea ce se numeste «opinia clubului» e una din cele mai puternice forte din Viata. Hotul nu trebuie sa fure pe hoti; jucatorul trebuie sa plateasca datoriile de joc, in timp ce nu plateste un ban din celelalte datorii. Peste tot si totdeauna codul onoarei, al «bunei societati» a fost plin de prescriptii relativ la «ceea ce se face» si la «ceea ce nu se face». Din toate aceste scheme sociale ne alcatuim un portret pe care-1 modelam cat mai aproape de morala grupului din care facem parte. Th. Carlyle a incercat sa arate in romanul sau «Sartor Resartus» influenta pe care o are haina asupra individualitatii noastre. Ar fi mai exact de spus uniforma. Un om imbracat in militar ori preot, capata ceva din mentalitatea profesiei. Autoportretul nu e insa exclusiv determinat de opinia sociala. El e, mai degraba, un compromis intre aspiratiile egoismului nostru si corectivele pe care le aduce societatea. Astfel, se intampla de multe ori sa plazmuim despre noi un portret care nu ne seamana, sa ne inchipuim altfel decat cum suntem. Tipul clasic al iluziei exagerate despre sine e eroina lui Flaubert, M-me Bovary. Bazat pe acest caz, un filozof Jules de Gaultier a construit o intreaga doctrina numita bovarysm.

Aceasta tendinta e mai degraba contrariul influentii sociale. E oarecum revansa noastra personala, prin care cautam sa impunem mediului o alta parere decat acela care o are despre noi. Bazat pe o iluzie asupra sa, iluzie care corespunde destul de vag realitatii, individul cauta sa o impuna societatii. Autoportretul, de data aceasta nu mai este furnizat de mediul social, ci e construit de imaginatia individului sl impus grupului. Fiecare din noi se concepe de obicelu altfel de cum este. In aceasta intra o perfecta buna credinta. Nu e vorba aici de o anumita poza ori masca, care apare numai in fata societatii pentru a-i da o alta idee despre noi sl de a putea exploata mai tarziu aceasta minciuna. Individul atins de bovarysm e sincer. Natural exista o multime de specii si de varietati unul, incantat de cutare model literar ori istoric isi preface intr-atat conduita dupa model incat sfarseste prin a crede el insusi in asemanarea sa perfecta cu acela pe care il imita. Altii sant constransi de imprejurari sa-si dea o alta personalitate. Figaro al lui Beaumarehais trebuia sa faca vesnic pe clownul desi fondul sau era trist. «El radea ca sa nu planga». La sfarsit crede si el ca in fond e trist.
Bovarysmul poate fi moral: ne credem mai virtuosi decat suntem; estetic: ne credem mai talentati; stiintific ne credem mai aproape de adevar decat suntem. Alteori ne acordam calitati fictive care ne schimba complect atitudinea fata de societate si viata. Snobismul, «filistinismul culturii», ne poate oferi un bogat material de iluzii de sine. Natural, bovaryainul variaza cu temperamentele si cu imaginatia. Cateodata intervine si mediul geografic si poate chiar etnie. «Tar ta rin de Tarascon» e un sudic inflacarat. In lumea spaniola cazurile de autoiluzionare sunt frecvente.