Satisfactia si rusinea de sine au fiecare expresia lor fiziognomica. Inervatia muschilor extensori, ochiul stralucitor si larg deschis, mersul usor si elastic, narile, dilatate, un suris special, toate acestea tradeaza o multumire de sine. Se gasesc toate acestea semne la un loc, cu un relief extraordinar in spitalele de nebuni, unde se gasesc totdeauna nebuni din orgoliu.
Tot in aceste case dezolate se gasesc si tipurile fiziognomice opuse, la oamenii convinsi ca au comis «pacate fara iertare» si care se cred iremediabil condamnati ei se ascund prin colturi, stau indoiti, apasati se strecoara in ascuns in locuri obscure si sant incapabili sa vorbeasca cu voce tare sau sa te priveasca in ochi.
Cand sanctiunea sociala nu intervine negativ, pornirea naturala a fiecarui om e catra afirmarea de sine, catra dezvoltarea in afara a energiei sale. In primul rand in mod fizic. Cautarea puterii, a ascendentului sub orice forma e fireasca dezvoltarea individualitatii la oricine. Vointa catre putere nu e un paradox creeat de fantezia lui Nietzsche. E o realitate umila, banala pe care o gasim la orice inceput de individualitate. In primul rand nevoia de dominatie in toate cercurile in familie, in amicitie in politica. De la marele tiran pana la micul politician de provincie se evidentleaza aceeasi tendinta catre dominatie. Pe urma puterea economica, in care trebuie sa amintim spre primul plati instinctul de proprietate. Propietatea nu e decat o prezumtie de putere, o forta virtuala.

Pe ea se sprijina nevoia de expansiune a individului. In ea sant obiectivate aspiratiile de largire ale individualitatii. Simtul de proprietate se evidentiaza inca din viata copilului. Viata sociala il perfectioneaza mai tarziu. Nu trebuie sa uitam, in aceasta privinta, nevoia de stima sociala, necesitatea pe care o simte oricine de a fi considerat, remarcat sau admirat, de a fi «cunoscut» de toata lumea, de a face sa se vorbeasca de noi, de a capata atentia persoanelor eminente.
«Natural, preferintele noastre se indreapta catre amicii distinsi; Thackeray intreaba undeva pe cititorii sai daca n-ar fi incantati sa fie vazuti scoborand Pali-Mall cu un duce la fiecare brat. In lipsa amicitiei ducilor, multi se multumesc astazi cu foarte putin exista astazi o mare categorie de oameni care ard de dorinta de a-si vedea numele scris in jurnal, in orice rubrica ar fi: «sosiri si plecari», «mondenitati», «interviuri», chiar si la rubrica «indiscretii si scandaluri», in lipsa de altceva. Cazul lui Guiteau, asasinul lui Garfield arata pana unde poate merge, cand devine morbida, aceasta sete de a-si vedea numele imprimat intreg orizontul mental al acestui nenorocit se limita la jurnale si in rugaciunea pe care a facut-o pe esafod, aceste cuvinte intre toate ii veneau din inima: «Presa acestei tari are de regulat o grea socoteala, cu tine, Doamne!»

Societatea ofera astfel conditionarea indispensabila dezvoltarii individualitatii. Prin barierele pe care le pune ori prin stimulentele succesului sl ale aprobarii, ea poate opri ori excita tensiunea sufleteasca care formuleaza sperante catra viitor. Ori de cate ori gaseste.un mediu favorabil, individualitatea, se amplifica. Ea tinde astfel, sa transforme la randul ei ambianta care a creat-o. Determinata de societate, ea isi propune mal in urma sa determine ea societatea. Ajunsa in plina expanziune, ea tinde sa transforme mediul dupa ea, in loc sa se adapteze acestuia. Dar cu aceasta ajungem la ultima faza a evolutiei individului, la personalitate.

Personalitatea. Se indentifica, de obicei, notiunea de individualitate cu cea de personalitate. Si exista totusi o remarcabila diferenta.
1. Ideea de valoare. Cea dintai este expresia, vointei, in lupta cu mediul exterior, e un fenomen psihologic natural pe care il intalnim inca de la aurora civilizatiilor. Personalitatea, din contra e un concept recent, fruct al culturii moderne. Nu gasim aceasta notiune decat la putine persoane, la cele mai desvoltate sufleteste. Personalitatea nu e o stare sufleteasca complect asimilata de genul omenesc, fiindca n-are pana acum rangul unui simplu fenomen psihic natural. Ea ramane o valoare morala si artistica, un deziderat etic sau estetic, pe. care multi isi propun: sa-1 ajunga si putini il ajung in adevar.

2. Renasterea reluand traditia elena a accentuat mai mult ideea de valoare pe care trebuie s-o contina personalitatea. J. Burckardt, ce-a descris in termeni pregnanti pretul acestei idei in Italia renasterii. Dezvoltarea interioara a individualismului a adus la o serie de doctrine juridice si economice care au facut posibil dreptul natural, liberalismul, dar mal ales doctrina aceia a autonomiei si valorii personalitatii anuntata de Kant, dupa care, fiecare din membrii societatii trebue considerat de ceilalti membri nu ca un mijloc, ci ca un scop. Se acorda persoanei omenesti o valoare intrinseca numai prin faptul ca se deosebeste de celelalte. Deosebirea individuala devine astfel o valoare.

Dupa Kant, toate doctrinele etice au indicat ca o suprema datorie regula «Cauta sa devii o personalitate» , iar pedagogia se munceste sa infiltreze in mentalitatea copilului, inca de la primele faze, aceasta dorinta, afirmarea unui punct de vedere independent si personal in orice atitudine din viata a ajuns astazi pentru oricine o simpla chestie de demnitate si de decenta sociala. Astfel deosebirea intre individualitate si personalitate e aceiasi ca dintre o judecata de valoare si una de realitate. Prima se constata ca o simpla existenta, pe cea de a doua o apreciem, o cintarim sl ajungem pe urma la concluzia ca e un ideal care trebue ajuns. Dar ceea a ce azi e un ideal pentru o elita, maine poate deveni o realitate pentru multime. Cand evolutia individului va depasi faza personalitatii, aceasta va deveni, ca si individualitatea, simpla constatare a unui fapt sufletesc.

2. Originalitatea. Semnificatia personalitatii nu este numai morala, Trebue sa adaugam punctul de vedere artistic. Specificul, originalul erau in faza anterioara, caractere mai mult ori mai putin indispensabile individualitatii. Cu progresul mentalitatii artistice, in care ineditul si noutatea joaca primul rol, personalitatea si-a capatat un nou atribut. Rolul modelor si al snobismului a contribuit cu mult la raspandirea acestui punct de vedere. Oamenii care gandesc artistic, vor sa realizeze in viata un specimen de personalitate complect ireductibil altora. De aici o anumita estetica a personalitatii care consta in a purta cutare costum bizar, in a cauta gesturi rare si curioase, atitudini stranii, in fine, de multe ori de a face dovada unui caracter neasteptat, greu de ghicit si prevazut in surprizele pe care le poate aduce. Biografiile romanticilor in genul Byron ori Baudelaire sunt pline de detalii picante in acest sens. Regula de viata «epatons le bourgeois» a unui Flaubert ori Theophile Gauthier a gasit mai multi aderenti decat se crede. Nevoia de a produce consternare, mirare, furia ineditului in gesturi si in viata a devenit o preocupare destul de generala. De aici o intreaga forma a civilizatiei moderne : cabotinajul. Fireste un cabotin n-are o personalitate proprie fiindca are una de imprumut.
Cum se zice, el traeste «a l'instar des autres» isi compune un model straniu pe care-1 reproduce cu mai multa ori mai putina fidelitate. Cabotinajul inseamna, desigur, decadenta personalitatii. El nu este mai putin caracteristic insa pentru faza actuala a evolutiei individuale, dupa cum o boala mentala ne poate face sa intelegem si mai bine realitatea fenomenului normal.

< Anterior		Următor >