«Don Quichote» e cel mai caracteristic caz de bovarysm si in acelasi timp primul: un bovarysm inaintea lui M-me Bovary.
Trebuie insa sa ne ferim de a crede ca aceste cazuri nu reprezinta o expresie naturala a personalitatii, ca n-ar fi altceva decat fictiuni imaginare lipsite de baza reala. Orice autoiluzie, are din contra un fundament natural. El se bazeaza, fie pe o serie de afinitati naturale, fie pe dorinte refuzate, pe inhibitii repetate ale unor teadinte nesatisfacute. Acel «refoulement» al lui Freud poate fi cauza multor schimbari de caracter. In orice caz el e de cele mai multe ori inceputul imaginatiei bovaristice.
In rezumat, fie sub forma schemelor sociale oferite de altii, fie sub forma inchipuirii eronate pe care o avem despre noi, actul de credinta din noi, adereaza la un portret, la un tip psihologic, pe care si-l apropie si prin care se crede definit. Pentru noi nu suntem altceva decat un personaj ca oricare altul, vazut in afara, in cadrul social.
Dupa aceste prime forme, ideea de personalitate va primi contributia ratiunii si a sentimentelor superioare. In etapele viitoare ea ne va aparea sub forma eului. a individualitatii si in fine a personalitatii. Aceste trei forme le vom studia in ultima parte a studiului nostru. Eul, pana in acest stadiu, ideea de personalitate se formeaza in buna parte in afara de noi, fie prin ajutorul individualitatii perceptive care separa specific obiectele unele de altele, fie intr-o faza ceva mai evoluata, prin contributia mediului social care ne ofera despre noi un anume tip. Multi oameni se opresc la acest stadiu. Ideea care o au despre ei e foarte putin a lor. E oferita din afara. Ei traiesc oarecum obiectiv, considerandu-se ca un erou in arena vietii pe care o contempla cu ochi preveniti.

La altii, complicatia vietii sufletesti aduce un curios proces, destul de rar ceea ce ne dovedeste ca e recent in istoria evolutiei psihice. In loc sa se considere in afara, sa se priveasca ca un personaj a carui actiune se desfasura in mediul exterior, ei introduc acest proces inlauntrul constiintei lui.
Se intampla atunci, acolo, o comedie muta, facuta numai, dintr-un fel de mimica sufleteasca spiritualizata, un fel de parodie tacuta, menita sa imite discret, numai pentru noi gesturile, actele, intentiile pe care le desfasuram altadata in afara, in vazul tuturor.
Multi psihologi au, remarcat deja, ca odata cu aparitia limbajului , capacitatea de actiune scade. Multe din actele noastre nu se mai produc efectiv. In locul gestului punem vorba. Cutare plan nu mai este realizat, ci doar povestit noua. insine, ca un simplu basm, in care credem. Si ori de cate ori nu putem izbuti intr-o aspiratie, ne multumim sa ne-o spunem, sa facem proiecte in gand, sa repetam interior ceea ce nu se poate face exterior. Substituirea limbagiului actiunii constituie una din marile evolutii ale vietii sufletesti. Procesul nu se margineste insa numai aici. In locul limbajului propriu zis putem intrebuinta limbajul interior. Imaginile se succed unele dupa altele potrivit, logicei limbagiului, adica logicii gramaticale. .Variind natural dupa temperamente, la unii, viata interioara poate inlocui cu totul activitatea. Firile contemplative se vor multumi cu aceste manifestari interne. Din literatura cunoastem cazul exagerat pana la tipic al unui Amiel ori Proust. Ceea ce se intampla excesiv la acestia, se intampla, insa, intr-o masura mai mica in orice individ evoluat sufleteste. Introspectia e starea normala a oricarei complicatii sufletesti. Daca aplicam aceste principii la ideea de personalitate, observam imediat o transformare: personajul se transforma in eu, adica, portretul acela social, printr-un proces de introversiune, de interiorizare, e deplasat din cadrul exterior in lumea interna a constiintei. Ne simtim noi, nu prin ceea ce ne spun altii despre noi, ci prin ceea ce ajungem sa credem noi insine in urma observatiei interne.

Cine se gandeste insa la introspectie, la observatie interna presupune doi membrii, un observator si un observat. De fapt si in stadiul anterior procesul era tot dublu: deoparte societatea, de cealalta noi, deoparte portretul nostru observat in afara, de cealalta noi, care-1 remarcam. Acum rolul societatii e luat de o parte a constiintei noastre, printr-un proces de dedublare in, actor si spectator. Exista un eu care priveste si un alt eu care e privit. William James numeste aceste doua elemente de constiinta «le je» si «le moi». Limba noastra, nu se potriveste la o astfel de diferentiere, cei doi termeni fiind intraductibili. Ii putem, totusi numi «eul subiect» si «eu obiect».
Dedublarea aceasta dovedeste inca o data ca primele infiripari ale ideii de personalitate s-au efectuat mai intai in afara. Ierarhia intre eurile obiect si subiect nu face decat sa imite ceea ce s-a intamplat mai intai in viata sociala.
In stadiul acesta putem aseza si bolile care constau dintr-o multiplicare a personalitatii. Cazurile, asa de cunoscute azi, de personalitati alternante ori simultane ale Linei Felida Azam, sau cele descrise de Morton Prince sau Pierre Janet, nu s-ar concepe intr-un stadiu mai primitiv al personalitatii. Ne trebuie diferentierea «eu subiect si «eu obiect» ca sa poata aparea, in momentele de disolutie, divizarea sufleteasca in mai multe personalitati. In faza cenesteziei ori a personagiului n-ar putea sa aiba loc un asemenea proces.
Interiorizarea sau dedublarea nu ajung ca sa constitue complect eul. Mai trebuie inca., ceva, mai trebuie un anume sentiment de identitate in eul subiect. De la Kant care a apasat in mod special asupra identitatii eului, simtul comun admite necontrolat acest postulat.
Ca sa am ideea de eu propriu, imi trebue ca cel care am fost ieri sa fie acelasi cu cel care sant astazi. Trebue ca toate variatiile pe care le suport din relatiile cu mediul sa fie superficiale si sub ele sa ramana un fond statornic, neschimbat. Se petrec pe urma, in sufletul nostru lacune. De pilda somnul. Cel care sant in momentul dinaintea somnului si cel care sant atunci cand ma trezesc dupa somn, e aceiasi persoana. Si totusi viata sufleteasca a fost intrerupta. Ceea ce ma repune exact in acelasi punct unde eram in momentul intreruperii vietii sufletesti e memoria. De fapt, eul nu e decat totalitatea experientelor mele, adica tot trecutul meu. Bergson are dreptate ca nimic din ce inregistram nu se pierde si ca purtam cu noi toata greutatea trecutului. Eul muribunzilor ne dovedeste perfect aceasta.

Multi indivizi, in momentul cand viata le e amenintata , cand speranta nu mai e indreptata catre viitor, privirea lor se intoarce iu urma, rememorand cu viteza fazele principale ale vietii lor. Lucrul a fost remarcat, dupa cum, se stie, la cei in pericol de a se ineca.
Se poate spune astfel ca eul isi trage realitatea dih trecut si ca e o chestie de memorie. Despre oamenii care n-au memorie afectiva, adica care nu sant capabili sa-si aminteasca un sentiment trecut, se zice in mod popular ca n-au caracter. Si lucrul e drept, fara memorie e greu de pastrat unitatea noastra sufleteasca.
Memoria nu e suficienta insa ca sa determine ea singura eul. Mai trebue concursul judecatii, al rationamentului. Unificarea eului, care e caracterul sau principal, nu e oferita de catre o judecata de identitate.
Aceasta concluzie a propriei noastre identitati ne este oferita in primul rand in mod vag de cenestezie. Capatam astfel un sentiment de intimitate, de caldura, pentru toate actele noastre sufletesti, pe care le distingem pe aceasta baza de actele sufletestii ale altora. «Orice gandire», spune W. James, are privilegiul de a distinge, printre celelalte gandiri pe care le poate cunoaste, pe acelea care apartin aceluiasi eu, de acelea care nu-i apartin. Primele au o caldura si o intimitate pe care . nu o au cele de al doilea. Datorita acestui criteriu de apropiere, eul de ieri poate lua corp si poate fi judecat identic eului care formuleaza, astazi, aceasta judecata de identitate. Orice. reprezentare trecuta se va bucura de aceasta caldura , si intimitate caracteristica eului prezent. Astfel intr-o turma adapostita pe iarna intr-o campie, proprietarul revenit in primavara distinge si aduna toate vitele pe care gaseste pecetea sa.