Cand asteptam sa ne vie randul la o vizita medicala, sau cand la o intalnire data, persoana asteapta intarzie, masuram in permanenta curgerea timpului. Interesul ne face sa lungim sau sa scurtam perceptia subiectiva a duratei. Tot el trebue sa fie la baza distinctiei pe care o facem intre epocile timpului, trecut, prezent, viitor. Aceste trei momente nu sunt decat nerabdarea febrila a interesului nostru. Ceva care ne intereseaza,intens, ne absoarbe intr-atat atentia incat ne conformam cu el, credem in existenta lui, la care participam sl cu care facem una. Acel obiect sau moment, este, pentru noi, prezent. Actualitatea este gradul cel mai intens al interesului nostru. Din contra, un obiect trecut sau absent ne intereseaza mult mai putin. El nu stimuleaza atentia noastra, atat incat sa ne indentificam cu el. Importanta unui eveniment trecut este totdeauna mai mica. De aici necesitatea de a micsora inportanta unui serviciu pe care un prietin ni 1-a facut in trecut, si aceia de a mari importanta unuia prezent, Ceea ce prezinta minimum de interes, este domeniul viitorului. Ceea ce trebuie sa vie e ceva imaginativ, inchipuiti interesul nostru pentru astfel de posibilitati e foarte scazut. Viitorul e mai mult ori mai putin asimilat utopiei.
Ceea ce este viitor iese din sfera intereselor noastre fiindca atinge problematicul. Iata cum, atat prin insasi structura sa psiho-fiziologica, cat si prin adaptarea la mediul exterior, chiar omul primitiv, ajunge in mod firesc la ideea de timp. Nu ne gandim aici insa la perceptiunea elementara de durata, indispensabila in orice act de adaptare la lumea exterioara. Vorbim de acceptia obiectiva a notiunii de timp, de timpul ca factor rational de actiune, de conduita.

Dupa toate cercetarile de psihologie comparata, punctul de vedere genetic se impune azi in psihologie. Toate functiile sufletesti nu au aparut deodata si nici sub aspectul sau structura pe care o au azi. Ele s-au format treptat, cerute de conditiile vietii. In aceasta privinta avem o multime de motive sa credem ca ideea de timp e o aparitie tarzie. In orice caz, ea e posterioara ideii de spatiu. Si e firesc sa fie asa. Necesitatea cea mai urgenta a conduitei in mediul exterior e miscarea pe diferitele puncte ale extenziunii. Diferenta intre animal si planta e ca cel dintaiu se poate deplasa ca sa-si adune mijloacele de existenta. Avantajul miscarii care permite adaptari mai variate, presupune o intindere si o cunoastere a acestora. Deaceia, printre primele conduite, copilul invata sa se orienteze in spatiu; de aceia au aparut geometriile, stabilind cele trei dimensiuni de care au nevoe, deaceia au aparut mai tarziu filozofiile care au construit o notiune uniforma si infinita a spatiului. Nu acelasi lucru s-a intamplat cu timpul. Experienta exterioara nu-1 cerea in mod imperios. Desigur ca o adaptare mai complexa, mai adequata, il presupune. Dar una simpla, se poate dispensa de el. Dovada sand toate sistemele filozofice simultan ei ste, sistemele bazate pe ideia uni substante unice, filozofiile panteiste ori inspirate de ideia absolutului, in care totul e dat dela inceput, in care nici o schimbare nu intervine intre elementele componente. Aceasta stare de spirit, daca se poate spune anti-temporala, o oglindesc mai ales marile concepte metafizico-religioase, pe care le-au formulat religiile orientale. Totul e predestinat inca de la inceput de o divinitate care contine, in insasi fiinta ei, tot ce exista.

Afara de aceasta, timpul este o experienta psihica interioara. El se formeaza din ritmul cenestemei. Are perfecta dreptate Bergson, cand arata, ca fenomenele psihice nu se pot exprima decat ia durata. Ceea ce este propriu prin excelenta naturii psihice este schimbarea in timp. Numai exteriorul e cantitativ ori spatial, sufletescul nu poate fi masurat la fel. Dar omul descopere foare tarziu viata interioara. La inceput el e proectat in afara si nu are ce face cu experienta interna. Toata atentia lui e obiectiva. Subiectivitatea nu vine decat atunci cand se formeaza eul sau personalitatea. Incetul cu incetul, pe masura ce descopera in el, omul incearca sa utilizeze timpul la adaptarea externa. Ii aplica atunci masuratori cantitative si-1 exprima in formule spatiale, adica substitue ceea ce cunoaste mai de mult la ceea ce descopera recent.
Ceasornicul si calendarul sant pana azi singurele mijloace de obiectivare ale duratei. Aceste instrumente insa, pe al caror cadran timpul e impartit in portiuni egale de intindere, nu sant decat ajustarea unui limbaj spatial la un fond temporal. Faptul ca nu s--au gasit inca pentru perceptia duratei simboluri de exprimare proprie si s-a recurs la instrumentele spatiale, dovedeste recenta ideii timp in istoria sufleteasca a omului. Timpul e apanajul vietii interioare fiindca n-am lucrat indeajuns cu el.
Alte observatii vin sa intareasca aceasta constatare. Ca timpul este un instrument incomod, se poate vedea din faptul ca pana la Einstein, toti fizicienii au preferat sa-1 evite, adoptand metoda cantitativa matematica, prin excelenta spatiala, dar care elimina cu desavarsire durata.

Dinstinctiile de calitate, de schimbare n-au patruns decat instantele morale, care, tocmai din aceasta privinta sant considerate ca discipline lipsite de rigurozitate, iar adevarul lor primit sub beneficiu de inventar. In conceptia noastra stiintifica, inca pana azi, ceeea ce se schimba, nu poate fi ceva sigur, adevarat. Iar in conceptia populara trecator si fals sunt notiuni sinonime. Cuvantul efemer are un inteles peiorativ si nimic nu intrece in dispret adevarul de scurta durata a modelor, a curentelor trecatoare. E de ajuns sa intervina timpul intr-un proces oarecare, pentru ca sa-1 degradeze. Pentru noi timpul e o non-valoare, fiindca nu suntem inca deprinsi cu dansul. Nu-1 putem utiliza adequat, facand din el un instrument docil de actiune asa cum e spatiul, cucerit si asimilat definitiv de geometru, fiindca n-am lucrat in deajuns cu el. De aceeea ne comportam cu stangacie in durata si cand complicatiile ei ne in piedica, preferam sa o eliminam printr-un artificiu oarecare de metoda matematica.
Ceea ce e sigur e ca nu-1 posedam inca, imblanzit, domesticit asa cum e intinderea. Surprizele si contingentele lui ne descurajeaza si ne incurca. Un exemplu empiric ne poate lumina si mai bine.. Una din cele mai maleabile calitati ale spatiului e reversibilitatea. Putem face o plimbare de o suta de metri ca sa cautam o adresa oarecare. Daca din gresala am trecut de dansa, ne putem intoarce inapoi ca s-o gasim. Daca si de data aceasta n;am gasit-o, putem reveni inca odata, pana cand, aflandu-ne exact in fata ei, ne oprim.

Este o minunata facultate aceea care ne permite dupa atatea dibuiri, o adaptare asa de justa, asa de supla. Stramutati-va acum cu gandul in timp. Acolo reversibilitatea nu e posibila si un moment scapat din vedere e pierdut pentru totdeauna. Nimeni nu se poate intoarce inapoi in timp, nimeni nu-si poate permite in durata, plimbarile pe care le faceam adineauri in spatiu si care ne permiteau o asa de stricta ajustare la realitate sau la mobilul cautarilor noastre. Timpul e ireversibil: iata ceea ce-1 face extrem de greu adaptabil Nu ne putem plimba prin el, fiindca curba sa nu duce decat inainte, niciodata inapoi, e predestinat intr-o monotona curgere pe care o parcurgem cu fata inainte, fara dreptul de a privi in urma.
Exista totusi remediu si ia aceasta stare de lucruri, exista memoria care ne permite si escursii inapoi. Dar cat de imperfecte sant aceste peregrinari I Orice distanta in spatiu, poate fi exact parcursa inapoi. Dar in timp, in memorie ?
O buna parte, cea mai mare parte a amintirilor dispar din sufletul nostru sau sant cu greu rememorate; Avem atunci nevoe de semne obiective ea sa le fixam si recurgem la scriere, la documente. Dar putem oare nota tot continutul nostru sufletesc, fara sa scapam nimic din el? Desigur ca nu. Iata de ce istoria apare asa de tarziu. Starea ei actuala, imperfectia de care sufera, ne arata tocmai dificultatea cu care ne orientam inca in timp, greutatea de a acorda si timpului, aceasta forma «a priori», miezul spatiului, reversibilitatea si celelalte comoditati de adaptare. O serie de conditii ale vietii moderne fac insa, din ce in ce mai posibila, intrebuintarea pragmatica a timpului.