Aceasta invatatura supla a psihologiei, coerenta, n-a reusit sa ne dea numai un capitol de logica sau o teorie a cunoasterii. Ea a creat o morala si o pedagogie. Sfortari importante incoronate de succes s-au facut si in domeniul psihologiei. Scoala psihologica americana, in buna parte se conduce de principii pragmatiste. Rezultatele aplicarii pragmatismului in psihologie voim sa le examinam astazi, pentru a vedea care e valoarea lor.
Psihologia mai veche, aceea de acum doua, trei decenii se caracteriza prin doua aspecte fundameatale: subiectivismul si pasivitatea. Primul caracter ducea la introspectiune ca unica metoda, a doua la asociationism.
Nu se poate spune ca in ultimul timp introspectiunea n-a fost in favoare. Renasterea ei in scoala de la Paris cu A. Binet, in scoala din Wiirzburg cu K. Marbe, Kiilpe, Buhler, Messer, Watt etc, aparitia ei chiar pe teritoriul american in preocuparile unui Titchener, dovedeste aceasta, insusi W. James, fondatorul filozofiei pragmatiste, in psihologie a ramas intro-spectionist. Analiza sufleteasca se facea pe dinauntru. In scrutarea constiintei se gasea formatia si desvoltarea actelor noastre sufletesti. Se cunosc obiectiile aduse introspectiunii: imposibilitatea de a se observa in momentele de intensa activitate sufleteasca (pasiune, emotie etc); caracterul fragmentar al constiintei care neglijeaza campul virtual (inconstientul) dimprejur; idei preconcepute, dupa care ne vedem altfel decat suntem (bovarysm), in fine imposibilitatea pe care o vedea Aug. Comte pentru ochiul de a se vedea pe el insusi.

Cu un cuvant subiectivismul autoanalizei, poate sa aduca servicii, totusi erorile si deviatiunile lui sant de asa natura, incat trebuie completate cu o alta metoda, cu una obiectiva. Multa vreme s-au pus mari sperante in metodele experimentale de laborator. Ele s-au dovedit insa sterile si limitate,doar la actele sufletesti elementare: senzatii, perceptii, asociatii. Iata dar necesitatea unei metode care sa studieze actele sufletesti prin manifestarea lor exterioara. Psihologia pragmatista a adus in aceasta privinta, ideia de comportare, de conduita.
Intr-adevar, un fapt sufletesc e aproape totdeauna insotit de o miscare exterioara. El poate fi studiat astfel pe doua cai: fie urmarind imaginea lui interioara, din constiinta, fie determinand conduita exterioara legata de aceasta imagine. Inchipuiti-va in literatura doua moduri de a face psihologie: Proust si Tolstoi. Unul e introspectionist: urmareste starile interioare in toate detaliile lor. Caracterul personagiilor e degajat prin viata lor interioara. Celalalt, Tolstoi, se multumeste sa descrie actiunile, faptele eroilor sai. Figura lor se incheaga, tot asa de caracteristica, numai din gesturile lor.
Tolstoi e comportist, adica pragmatist. Vom vedea mai jos in ce consta aceasta idee de conduita (comportament, behavior).
O a doua eroare a psihologiei mai vechi era ideea inradacinata in capul cercetatorilor de la Condillac incoace, ca sufletul omenesc e o pasta moale pe care se pot imprima toate ecourile din lumea exterioara.

Psihicul nostru ar fi o materie pasiva. Impresiile, transformate in senzatii si perceptii se leaga intre ele in asociatii, acestea la randul lor se incheaga in rationamente, dupa o scara ierarhica, care permite elementelor simple sa se complice printr-un fel de chimie mentala, in elemente mai complexe. Era eroarea asociationistilor, a unui James Mill, Bain, etc, Ca reactiune a venit curentul voluntarist, Wundt a aratat ca sufletul nostru e un tot indecompozabil, o unitate desavarsita. In cel mai mic act sufletesc, o simpla senzatie bunaoara, individualitatea noastra reactioneaza integral, Atitudinea eului e prezenta vesnic in orice perceptie, si se manifesta printr-un act de atentie si de vointa in acelasi timp, prin functiunea aperceptiva. Prin ideia curentului continuu al constiintei, W. James ajungea la concluzii analoage. Sufletul nostru ne apare deci, in acelasi timp unitar si activ. El nu mai e acea gelatina pasiva in care vin sa se imprime senzatiile din lumea exterioara. In acelasi curent de idei intra si psihologia "pragmatista, introducand in stiinta sufletului ideea de reactiune. Si ea poate fi alaturata curentelor volontariste.
In acelas curent trebue inglobata «psihologia obiectiva» a rusilor Bechterew si Pavlov.
In afara de aceasta, psihologia introspectionista nu lua in consideratie decat fenomenele de constiinta. Ea izola astfel omul de celelalte organizatii psihice animale. Introducand notiunea de comportare, psihologia pragmatista largeste domeniul fenomenelor sufletesti. Psihologia umana intra in continuitate cu cea zoologica, Campul ei capata noi orizonturi, mai ales din punctul de vedere evolutionist, fiindca constiinta se infatiseaza in ultimul moment dintr-o serie de perfectionari treptate fiziologice si psihologice.

In ce consista notiunea de «conduita» (behavior) introdusa de psihologia pragmatista ?
Ea are la baza ideea aceasta ca orice act sufletesc are un determinant exterior, fata de care e o simpla reactiune. Lucrul este evident pentru reflexe, e mai putin evident pentru instincte, e greu de sustinut insa, ca insasi actele de constiinta nu pornesc dintr-o initiativa proprie, din libertatea noastra, ci sant si ele reactiuni mai superioare, derivate in atitudini pur sufletesti fata de un stimulus exterior. Vom vedea cum explica pragmatistii acest lucru. Sa urmarim deocamdata acceptiunea restransa a notiunii de comportare, asa cum o intelege scoala americana. «Cand studiem influenta mediului, efectul unui stimulent ne apare ca o reactiune care ia forma unei miscari determinate. Un om, de pilda, surprins de un strigat intoarce capul si vorbeste; trecand prin fata unei vitrine se opreste si priveste. Toate aceste miscari si alte adaptari musculare mai putin evidente, secretiunile ele insasi, sant in realitate efectele unor circumstante exterioare si reprezinta un raspuns la excitatii din afara. Totalitatea acestor fenomene motrice se cheama «comportare».
Notiunea de comportare rezuma felul de a actiona al unei fiinte, intr-un mediu a carui influenta o sufere. Dar aici trebue sa dam cuvantului «actiune» un senz special Daca un vant loveste si rastoarna la pamant un om, caderea acestuia nu e o comportare si urmele lasate pe pamant nu sant o reactiune; acest om nu actioneaza in felul unei fiinte organizate. Din contra, daca se intepeneste si daca e capabil sa evite caderea sau sa o faca mai putin brutala intinzand bratele, actele sale devin exemple de «comportare»; forta nu intalneste in om un corp inert ci un organism care reactioneaza.

Asadar trebuie retinute numai actele sufletesti care presupun din partea individului o reactiune la o provocare externa. Dar «comportistii» incearca sa dovedeasca ca fenomenele psihice sant atitudini, conduite de adaptare practica la invitatii venite din mediul exterior. E adevarat ca scoala americana n-a mers asa de departe. Meritul acestei interpretari revine unui francez, lui Pierre Janet. Plecand dela ideea ca psihologia este stiinta adaptarii sufletesti la mediu, stiinta raspunsurilor pe care le acordam ambiantei, scoala americana distinge mai multe tipuri de «comportare».
Cele mai primitive sant desigur reflexele. Fie ca e vorba de reflexe simple sau de reflexe compuse aceste fenomene psihice servesc ca moduri primitive de reactiuni chiar organismelor celor mai putin inaintate in scara zoologica.
Un tip superior il gasim in «comportarile instinctive». Aici nu e vorba de un raepurs direct la o actiune externa.

< Anterior