Daca nu-si poate creea o personalitate cu adevarat originala, cabotinul se multumeste sa mimeze ca si cum le-ar simti, bizareriile altora. Nevoia.de originalitate cu orice pret, impinge astfel la falsificare. Dar din aceasta minciuna a caracterului modern putem intelege mai bine influenta punctului de vedere artistic asupra conduitei contimporane. Aceiasi influenta se poate vedea si din aspectul negativ al problemei: oroarea de mediu, de normal, de obisnuit. Mentalitatea clasica isi facea o mandrie sa descrie caractere general omenesti, tipuri abstracte fara indicatii speciale de timp sl loc. Arta moderna, din contra, cauta peste tot individualul, concretul, specificiul. Din arta, aceasta preocupare a trecut si in viata, deocamdata la un numar restrans de indivizi, mai tarziu la un numar din ce in ce mai mare.
Recenta sentimentului de specificitate se poate vedea in cazurile de depersonalizare. Sentimentul de identitate se mentine «fiindca bolnavii comparandu-si vesnic eul de azi celui de ieri, manifesta continuitatea vietii lor psihice. Totusi starile lor de personalitate sant schimbate, ceea ce dispare in caz de boala intai, sant starile fragile, nefixate inca bine. Sentimentul de specificitate, ultimul aohizitionnat, dispare cel dintaiu.
Complexitatea. Deviza moralei ca si a pedagogiei contemporane fiind cultul personalitatii, este firesc ca grija cea dintai sa fie dezvoltarea ei cat mai larga, cat mai simpla. inca din morala lui Aristot vedem ca se recomanda cultivarea armonica a tuturor facultatilor, dezvoltarea complecta a tuturor aptitudinilor. Omul modern vrea sa fie complet. Si cu cat specializarea creste in unele domenii, cu atat nevoia de a intelege integral viata se face mai simtita.

Educatia de azi, cel putin in prima ei parte, vrea sa stimuleze in mod.egal toate posibilitatile copilului. In acelasi timp societatea in care traeste omul modern nu mai e, asa de omogena. O serie de diferentieri au adus in sanul unui grup mai mare o multime de grupuri mai mici. Individul modern face parte din o multime de societati deodata,: dintr-un club, dintr-o societate comerciala, dintr-o patrie, un partid politic, o clasa etc., etc. Adaptarile succesive la atatea societati il dau o speciala complexitate. Personalitatea se umple, se hipertrofiaza cu o multime de note particulare. Ea inchide intr-insa o imensa variatie de aspecte. Pe de alta parte, cum am aratat altadata, complexitatea mediul cel mal propriu in care apare ideea de timp, de succesiune, de viteza. Un om cu multe preocupari nu poate acorda fiecareia decat cateva minute. In sufletul lui trebue sa faca parte, rand pe rand fiecarui element care cere sa intre in constiinta. Intr-o astfel de constiinta, la poarta careia bat vesnic noi musafiri, vizitele nu pot dura prea.mult, este ca o camera de audiente in care fiecare are dreptul la o scurta convorbire. De aici mobilitatea sufletului contemporan, in care se oglindeste febrilitatea zilei. Complexitate si mobilitate sant doua fenomene care se conditioneaza reciproc. Criza individualismului modern, de care vorbeam la inceputul acestui studiu, criza vizibila deocamdata in . literatura, nu are alta cauza. Un suflet complex, si deci vesnic mobil nu poate fi un suflet unitar. Taria unui caracter sta in simplitatea lui.

Acesta a fost caracterul roman simplu si unitar. Caracterul modern este sovaitor fiind complicat. Orice hotarare trebue sa tie seama de o suma de factori adesea contradictorii. De indata ce i se mai adauga insa si alte elemente, unitatea e compromisa. Contradictia, dualismul simultan exprimat dupa Dostoevski de Marcel Proust ori Andre Gide isi are explicatia astfel in insusi evolutia moderna a personalitatii, ii carecterul ei complex. Cu siguranta criza aceasta nu poate fi decat un provizorat. Ea se va solutiona intr-un fel sau altul. Directivele catre care se indreapta insa evolutia sufleteasca sant greu de ghicit de pe acum. Ceea ce am voit sa indicam in studiul de fata a fost ideea ca notiunea de persoana are o istorie. Criza moderna e conditionata de o serie de fenomene anterioare cu radacini puternice in trecutul psihismului nostru. Personalitatea nu a aparut inca de la inceputul vietii sufletesti. Ea s-a format de la simplu la complex utilizand pe rand toate facultatile pe masura ce apareau : la inceput sentimentul organic, pe urma perceptia, apoi credinta, in fine rationamentul si vointa.
Etapele parcurse s-au format cu incetineala straturilor geologice. Cu toata viata lor milenara, vechile forme de personalitate sub si sta determinand si azi, bine inteles numai in parte, fenomenele vietii sufletesti individuale. Astfel, pentru a pricepe criza individualismului modern, cea mai indicata prefata de citit, e geneza indepartata a notiunii de individ. Drept o astfel de prefata am prezintat si acest studiu introductiv.

Ideea de timp in constiinta moderna
Reflectii in marginea Iui Einstein si Bergson
Un dramaturg francez contemporan, H. Lenormand a plasmuit, intr-o piesa a sa, «Le temps n'est qu'un songe» ipoteza ca toate evenimentele existentei s-ar produce simultan. Contemporani cu trecutul cel mai indepartat, eroii sai isi cunosc, pana in adanci amanunte, destinul cuprins in desfasurarea viitorului. Problema aceasta care a procupat pe Eminescu in «Sarmanul Dionis» si care l-a facut pe marele Kant insusi sa declare ca timpul e cea mai subiectiva din formele «a priori» ale senzibilitatii, nu e o fantezie rasarita din mintea catorva cugetatori moderni. Ea tinde sa devie o realitate de toate zilele. Bineinteles nu sub forma simultaneitatii. Aceasta ideie presupune un proces de abstractie si de imaginatie complicata pe care nu-1 vom gasi in trecut. Ideea succesiunii evenimentelor si mai ales obiectivarea ei, e o aparitie relativ recenta. Oamenii n-au perceput intotdeauna schimbarea din natura, din ei sau din societate. Mentalitatea lor era statica. Eternitatea trebuia sa repete intr-o exasperanta monotonie aceleasi clisee, aceleasi legi inexorabile.

Putine marturii antice ne arata o conceptie dinamica a universului. S-ar putea cita, printre ganditori, desigur, pe Heraclit. Dar Heraclit era un filozof si ceea ce gandesc filozofii ajunge abia dupa secole in mentalitatea comuna.
Existau in antichitate si istorici care insemnau evenimentele in desfasurarea si curgerea lor treptata. Unii din ei aveau chiar sentimentul transformarii si marturiseau cu amaraciune sau melancolie. Dar daca. privirea lor era atintita catre trecut, niciodata nu si-au aruncat-o spre viitor. Nu aveau sentimentul ca universul cu legile lui e supus schimbarii vesnice. Nu aveau mai ales ideea unui progres treptat; a unei continue ameliorari.
Va trebui sa treaca secole pentru ca ideea de progres sa apara. Abia oamenii eleganti si fericiti ai secolului al XVIII-lea pentru care viata era o continua desfatare, au proiectat multumirea lor in viitor, visandu-1 in continua perfectionare. Pentru un Condorcet sau, Turgot, genul omenesc e indreptat fatal catre progres, fiecare, epoca aducand o noua achizitie de fericire si perfectiune. — Pe urma a venit evolutionismul sub diferitele forme ale sec. XIX.
De cateva decenii insa, notiunea timpului se afirma din ce in ce mai fundamentala pentru spiritul nostiu. O multime de directive, pornite din colturi diferite, se reunesc intr-un manuchi din ce in ce mai complex, dar mai unitar.
In primul rand istorismul. Stiintele acestea despre trecut s-au furisat, oglindind o trebuinta a mintii noastre, peste tot. Nu numai ca au masurat si au evidentiat vicistudinile efemere care schimba fata societatilor, nu numai ca au intrebuintat ca sa o poata spune metode viguroase si sistematice, dar au intrat si in domeniile acelea care au fost crezute pana atunci nestramutate in eternitate.

< Anterior		Următor >